Fericirea… patru silabe şi un cuvânt pe cât de banal, pe atât de complicat de înţeles, de atins. Ce e fericirea? Uite un posibil răspuns: Fericirea este un parfum pe care nu îl poţi pulveriza pe cineva fără să ajungă şi pe tine.
La doi ani, fericirea era ceva dulce, o ciocolată, un zâmbet, o jucărie, să o am pe mama alături mereu, să mă joc neîncetat.La patru ani fericirea erau orele petrecute la grădiniţă, descoperirea lucrurilor mărunte, plăcerea de a colora, de a rezolva în timp record un puzzle.La şapte-opt ani fericirea erau primii fulgi de nea, fugă prin troienele de zăpadă, o rochiţă nouă pentru serbare, poeziile învăţate, zilele de vară petrecute în curtea grădiniţei… ultimele zile de grădiniţă.
La zece-unsprezece ani, fericirea era primul meu calculator, o locuinţă nouă, mândria de a fi la şcoală, reuşita experimentelor culinare făcute prin indicaţiile bunicii.La paisprezece-cincisprezece ani, fericirea era intrarea la liceul dorit, la cel mai bun liceu, şi începutul anilor de liceu, cei mai frumoşi după spusele tuturor. Era prima vacanţă petrecută în afara ţării, descoperirea locurilor doar visate, primele excursii nebuneşti cu nopţi nedormite.
La şaptesprezece ani fericirea era dorinţa de a cuceri lumea, de a încerca orice lucru nou oricât de nebunesc ori imposibil ar părea, dorinţa de a cunoaşte, de a-mi face anii de liceu să fie într-adevăr cei mai frumoşi. Erau primele majorate, era visul de a ajunge la radio, vis ce a devenit realitate, era curajul căpătat, învăţat. Fericire era când simţeam că stăpânesc timpul, că el zboară după cum îi dictam eu.
Ce e acum fericirea? Un soare, o pătură, iarba, aer… aer proaspăt, o plimbare… cu tine (Bec!).