Amintiri

13.09.2009

         Parca nu mai e timp. Parca viata zboara pe langa noi si nu ne pasa… O iubire: e deja trecut si dorul si speranta sunt doar amintiri – se spulbera ca praful din jur, cade ca fulgii ce dispar si se topesc in contact cu pamantul cald. Un cantec… Nu toate imi mai amintesc ca inainte momente pe care nu le mai pot schimba. Parca nu mai e timp sa ma mai gandesc, nu mai e timp sa verific daca mai doare sau nu. A zburat, si-a deschis aripile si si-a luat zborul. O mai vad inca, dar nu mai am cum sa ajung la ea. Nu mai e timp de intors sau de stat pe ganduri. Drumul nu mai duce decat inainte si refuz sa mai privesc inapoi. Tot ce iau cu mine e parfumul tau… Curand, timpul se va scurge si pentru el.

        Cate amintiri, cate vise si cati oameni lasam mereu in urma noastra?! De cate momente frumoase ne mai amintim acum? Cate primaveri sau cate zile geroase, ingropate in zapada alba, nu am dat astazi uitarii? Si de cate ori nu v-ati dorit sa puteti uita atat de multe lucruri care v-au ranit?

        Nu e neaparat job-ul in sine problema; e sentimentul acela de “tired down”, de extenuare, acelasi sentiment care ma face sa simt ca trebuie sa fac in fiecare zi aproape acelasi lucru, aceeasi rutina, aceleasi nehotarari, aceleasi ganduri si aceleasi trairi, mai bune sau mai rele, cu vise ciudate si luna plina,… Si acea dorinta nebuna de saruturi si de primavara linistita. Nu stiu de ce nu-mi gasesc locul nicaieri. Nu stiu de ce ma trezesc mereu pierduta departe, printre nori albastri si neancorata in lumea reala. Nu stiu de ce ma simt singura chiar si atunci cand zambesc celor din jur si comunic sentimente si trairi si rad. Aceste sentimente pe care le simt sunt departe de mine. Cine spune ca nu poarta o masca minte. Cine spune ca e fericit se amageste.

        Ce simt eu acum nici eu nu stiu. E un amestec si ar fi ceva de genul asta: nu stiu sa caut iubirea; mereu am cerut pe cineva alaturi; viata mi l-a pus in fata de prea multe ori, iar eu acum refuz, ca de fiecare data, iubirea adevarata. Uau, ce adevarata e! (La momentul ala era adevarata; acum e si mai adevarata.) Acum, cu mare indarjire o caut in acele locuri in care nu exista ori in acele locuri in care iubirile au existat, dar acum totul e zadarnic si sunt absolut imposibile. Ma incapatanez parca sa-mi fac singura rau, traind si sperand inca in trecut. Am incetat sa scriu; cuvintele se deruleaza in inima mea, mai ales seara, cand hoinaresc singura pe strazi. Povestile adormite in mine mai tresar; uneori si imagini din alte dimensiuni sumbre imi apar atat de clar in minte, incat imi doresc sa le pot fotografia, sa le pot prinde si salva in realitate. Nu mai scriu pentru ca sunt mult prea ocupata sa lupt impotriva lucrurilor din care e compusa viata mea acum. Poate ca, daca m-as opri si as aprecia ce am, daca as inceta sa mai fug sau daca nu as mai fugi cu adevarat, atunci s-ar schimba ceva in aceasta viata grea si chinuitoare.

                                                                                                                                                                  Roxana Vrîncianu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress | Designed by: Free WordPress Themes | Thanks to WordPress news theme, WordPress magazine theme and Premium WordPress Themes
FIB
Certificat Web